Despre Manele
Manelele (singular, manea) sau muzica de manele constituie un gen muzical, originar în comunitățile etnice de romi din România.
Genul are influențe din muzica populară armână, greacă, turcă, arabă și sârbă și din muzica lăutărească românească; este remarcabilă capacitatea genului de a încorpora elemente din, practic, toate celelalte genuri muzicale accesibile culturii de masă din România (muzică pop, rap sau hip-hop, muzică dance, techno până la jazz, muzică rock sau chiar muzică cultă)[necesită citare]. Muzica de manele, cu o istorie relativ scurtă (de ordinul a câteva decenii) a devenit cu timpul un gen muzical apreciat în spațiul vorbitorilor de limbă română.[1]
În țară există un număr semnificativ de ascultători de manele (apreciate în special de tineri),[2] cu predilecție în zonele rurale și în cartierele muncitorești de la oraș. Fenomenul este însă prezent și în Bulgaria (cealga), Serbia (turbo-folk), Albania (alb. tallava), Grecia (gr. laïká) sau în Turcia (arabesk).
Cuprins
[ascunde]Istoric
Originile manelei
Cercetările efectuate până în ziua de astăzi nu au reușit să reconstituie împrejurările în care au apărut manelele. Au fost întâmpinate dificultăți din pricina volumului redus de informații existente și a fiabilității lor, adesea îndoielnică. Cuvântul „manea” este de origine turcă (cf. „cafea”) și datează din secolul al XIX-lea sau anterior, ceea ce sugerează practicarea pe pământ românesc a unei muzici denumite astfel, probabil în caracter turcesc. Numeroase surse au pus apariția manelelor în legătură cu regimul fanariot (derulat de-a lungul secolului XVIII și în primele două decenii ale secolului XIX),[3] citând în acest sens mărturii de până la Dimitrie Cantemir. Muzicologul român Costin Moisil a verificat aceste surse vechi și a constatat că ele nu se refereau la manele, ci la muzici de inspirație orientală în general, explicând că eroarea s-a produs prin citarea unor surse intermediare care nu au ținut cont de această diferențiere. În fapt, termenul „manea” nu a fost depistat de cercetător decât în texte de după 1820.[4]
Conținutul muzical al manelei din această perioadă nu este cunoscut. Se pare că ea se auzea la curțile domnești și a fost mai apoi preluată de către boieri. Maneaua a fost uitată până la sfârșitul secolului, una dintre ultimele relatări cunoscute vorbind de românul Stănică Pârlează, interpret de manele la Istanbul.[4]Ziaristul român Miron Manega consideră o manea piesa „Până când nu te iubeam”, notată neumatic în culegerea Spitalul amorului sau cântătorul dorului (1852) deAnton Pann și aranjată de violonistul Victor Predescu în stil turcesc (anii 1950) pentru a fi interpretată de cântăreața Maria Tănase.[3] Se pare însă că singura manea de secol XIX păstrată datează din anii 1880 și este notată în neume bizantine (asemeni pieselor cuprinse în Spitalul amorului).[4]
Manelele moderne
În înțelesul actual, maneaua a apărut în comunitățile țigănești din anii 1950–1960, ca reacție la sofisticata muzică lăutărească. Maneaua era o muzică accesibilă, cu text, ale cărei versuri descriau în mod idilic aspecte ale vieții duse de romi. Nu sunt cunoscute motivele pentru care această nouă muzică a fost corelată cu noțiunea de manea, vehiculată anterior; lăutarii o numeau chiar „manea turcească”, probabil pentru a-i sublinia caracterul străin de muzica țigănească. Ea făcea parte dintr-o categorie ritmică distinctă, împrumutată din muzica turcească de petrecere – çiftetelli.[4]
În avântul proletcultismului, conducerea socialistă din anii 1950 a dispus organizarea unor mari ansambluri de muzică populară (incorect denumite folclorice), pe model sovietic. După 1960, s-au constituit ansambluri mai mici, în numeroase localități ale țării. Mulți dintre membrii acestor orchestre erau romi, însă acest fapt trebuia mistificat pentru a se crea senzația unei lumi muzicale românești, uniforme. În acest context, manelele nu au fost inițial văzute ca o alternativă la direcția oficială (deci, pasibile de cenzură), ba chiar câteva piese au fost înregistrate pe discuri Electrecord în anii 1970–1980: Romica Puceanu – „Ileană, Ileană”, „Șaraiman”; Gabi Luncă – „Răpirea din Serai” ș.a. În schimb, primii ani optzeci au marcat nașterea muzicii bănățene, o reacție la omniprezenta muzică populară promovată de stat. Noul gen era inspirat din muzica pop sârbească și a fost interzis pentru caracterul său „poluat”.[4]
Muzica bănățeană se servea de instrumente împrumutate din genul pop, precum chitara electrică, chitara bas, orga electronică, sintetizatorul și bateria, în schimb renunțând la tradiționalul țambal (uneori și la vioară sau acordeon), astfel încât ansamblurile ajunseseră foarte apropiate de „formațiile de chitare electrice”. Muzica bănățeană și alte specii de muzică pop puternic influențate de culturile balcanice, reunite sub denumirea deproto-manele, au fost cenzurate laolaltă. Deosebit de atrăgătoare pentru publicul de condiție simplă, ele au fost multiplicate prin casete audio cu înregistrări dinconcert, în lipsa sprijinului casei de discuri unice. Proto-manele care folosesc ritmul de manea au fost interpretate de grupurile Odeon din Buzău, Azur din Brăila,Generic din Galați, Miracol C din Buzău etc. Muzica acestei perioade era mimetică (s-au realizat și numeroase preluări cu versuri în limba română), modelul fiind formațiile din Iugoslavia, Bulgaria, Grecia și Turcia. Versurile proto-manelelor tratau mai ales tema iubirii (îndrăgostirea, despărțirea, trădarea) și erau mai izbutite decât cele ale producțiilor recente.
După 1990, Electrecord și casele de discuri nou apărute (Eurostar și CDS) au lansat primele discuri de vinil cu piese ale formațiilor din perioada anterioară. Soliștii vocali ai grupurilor amintite – Costel Geambașu, Nelu Vlad, Dan Ciotoi – au început să se producă în afara formulelor cunoscute, ceea ce a marcat orientarea genului manele către cântăreți, aprecierea și prestația instrumentiștilor având de suferit. Astfel, componențele formațiilor de acompaniament devin foarte instabile. Prima formație de mare succes apărută după 1990 este Albatros din București; urmează Condor din Craiova, Real B din Găești, Accent din Târgoviște, Meridian din Ploiești, Tomis Junior din Galați etc. Formațiile nu rezistă decât pentru câțiva ani din cauza concurenței neloiale dintre ele. Tematica versurilor se îmbogățește cu subiecte privitoare la infracționalitate, munca la negru peste hotare, stagiul militar – aceasta din urmă, „maneaua de cătănie”, este impusă de Albatros și se bucură de un succes considerabil. Instrumentația formațiilor se stilizează: dispare bateria, înlocuită de bateristul electronic aflat în dotarea sintetizatorului, chitara bas este înlocuită tot de sintetizator, iar în cele din urmă chitara este și ea abandonată în favoarea sonorităților create de sintetizatorul tot mai performant. Spre 1993, așadar, formațiile nu mai conțin decât voce și unul sau două sintetizatoare.
În 1991 are loc prima ediție a concursului de dans din buric Miss Piranda, de atunci organizată an de an la Sala Polivalentă din București. Evenimentul, ai cărui spectatori sunt mai ales romi, devine o ocazie prețioasă pentru a reuni pe scenă numele cele mai importante din muzica țigănească de oraș. Dacă în primele ediții poate fi ascultată și muzică lăutărească propriu-zisă, cu timpul se impun muzicile pop-folk balcanice (inclusiv cea bănățeană, încă practicată în vestul țării) și, într-o ultimă etapă, manelele.
Trăsături
Muzica
Studiul muzicii de manele reprezintă un alt aspect al genului, încă lipsit de interes de specialitate. Prima dificultate întâlnită în acest demers este delimitarea granițelor genului, punându-se întrebarea dacă anumite piese „atipice” trebuie incluse sau raportate la alte genuri muzicale[necesită citare]. Însă în general, configurația este unitară: muzica de manele folosește un limbaj armonic tonal, cel mai adeseadiatonic (dar există și excepții în acest sens); apariția de relații plagale interzise de tonalitate nu este totuși exclusă. În limbaj tonal, se preferă modul major (spre deosebire de muzica lăutărească, unde este mai apreciat minorul). În contrast cu armoniile desfășurate, melodica este una de tip modal, folosind scări muzicale împrumutate din genul lăutăresc, cu trepte mobile (folosirea în melodie a treptei a doua urcate deasupra acordului de treapta I, de pildă, amintește prin enarmonie de contrastul terță mare-terță mică din muzica blues), ornamentații abundente, intervale de secundă mărită ș.a. Suprapunerea dintre o acordică tonală majoritar diatonică și melodica puternic cromatizată este o trăsătură comună cu muzica lăutărească și poate aduce uneori cu jazz-ul modal (unde, tot astfel, armonii foarte stabile sunt confruntate cu o melodică fantezistă, cromatizată)[necesită citare].
Sistemul ritmic aplicat este un hibrid între giusto (folosirea unui tempo stabil) și rubato (modificarea perpetuă a tempoului, urmărind conturul melodic și încărcătura afectivă a versurilor), uneori stabilitatea giusto-ului permițând folosirea efectului behind beat (decalaj de finețe între secția ritmică și intervenția solistului, care dă un relief ritmic aparte melodiei – termen preluat din limbajul muzicii de jazz)[necesită citare]. Însă cazul tipic implică încadrarea solisticii în pulsația ritmică; acest specific, căruia i se adaugă stilul puternic sincopat, aduce aminte de stilul bossa nova din jazz-ul latin[necesită citare]. Comparația dintre maneaua veche și cea contemporană dezvăluie trei diferențe în materie de ritm și agogică: apariția sincopelor, inexistente în maneaua veche (vezi ilustrația din dreapta), schimbarea pulsației de la pătrime la optime și sporirea simțitoare a tempoului (cu toate că există manele lente chiar și între piesele moderne).
Instrumentația implică o largă varietate de timbre: instrumente cu coarde (vioară electrică, contrabas, chitară clasică, electroacustică sau electrică, chitară bas),suflători (fluier, nai, clarinet, saxofon, acordeon, mai rar trompetă și trombon), percuții (baterie, tarabane, bongo-uri, talăngi, tamburine și multe altele) și instrumente electronice (sintetizatorul, ce poate lua locul multor instrumente acustice, acordeon electronic, baterist electronic).
Textele. Versificația
Versurile unei manele. 
Nicolae Guță și Nicoleta - Imaginea taLumea zice că-s nebun Că vorbesc singur pe drum Of inima mea Of inima mea
Nu-s nebun, vorbesc cu tine Că te simt mereu cu mine Of inima mea, Of inima mea
Văd doar imaginea ta E peste tot mereu, vorbesc cu ea Stă chiar în fața mea Cum de nu vede și altcineva.
Sursa poate fi verificată aici. Textele folosite în manelelor abordează subiecte precum: dragostea (entuziasmul îndrăgostitului, dorul, gelozia, despărțirea), teme sociale (rivalitățile, conflictele, decadența societății), portrete (ale celor apropiați – prieteni, membri aifamiliei, iubiți – dar și un tip specific de portret asumat la persoana întâi, inspirat din genul hip-hop, prin care se enumeră calitățile, abilitățile și avuțiile celui vizat). Textele unor manele propun puncte de vedere umoristice, uneori chiar apelându-se la parodie (textele interpretate de Florin Minune, zis „Maimuța”, pot servi ca exemplu).
Se folosește un limbaj simplu, adesea stereotip (fapt cauzat și de ritmul alert în care se produc noi piese, astfel încât în puține cazuri compoziția și producția reușesc a fi realizate fără compromisuri – cu atât mai puține în cazul autorilor de manele puțin cunoscuți). Concepte-cheie, întâlnite în textul celor mai multe piese, sunt: banii, mașinile, dușmanii, femeile ș.a. Din cauza erudiției precare a multor cântăreți, se întâlnesc greșeli gramaticale (dintre care unele au devenit adevărate licențe ale stilului, fapt similar cu un număr de „cazuri tolerate” folosite în muzica folclorică), anacoluturi,tautologii fără rol stilistic, chiar confuzii paronimice și întrebuințări nepotrivite ale unor neologisme. Tot neologismele ajută uneori la formarea unor rime rare. Textele unor manele conțin exprimări cu dublu înțeles, aluzii sexuale sau un limbaj licențios.
Versificația se apropie mult de cea întâlnită în folclorul muzical și literar românesc; astfel, majoritatea formelor urmează îndeaproape cvadratura (predilecția pentru structuri de câte patru elemente). Se folosesc versuri scurte (arareori se depășește măsura de opt silabe), iar al doilea vers din fiecare pereche e marcat adesea cu o cezură finală. Versurile se grupează de regulă în catrene; rima este împerecheată (mai rar, monorimă sau încrucișată) și apelează frecvent la asonanțe sau chiar rimă zero.
Videoclipurile
Muzica de manele, fiind un gen în mare parte comercial, este promovată prin producerea de videoclipuri. Există o diferențiere clară între cântăreți în funcție de bugetul investit în acest scop.
Astfel, muzicienii puțin cunoscuți apelează la rețete deja existente, inspirate din videoclipurile pentru muzica hip-hop: cântărețul (cântăreața) se află în studio sau într-o altă locație (de obicei, de interior), înconjurat de dansatoare (sau, mai rar, dansatori) și este filmat în timp ce cântă. Vestimentațiile celor ce apar în imagine sunt provocatoare și creează, de regulă, un contrast vizual între cântăreț și dansatori. Filmările, adesea stângaci realizate și montate, îl au în centru pe cântăreț. Nivelul calitativ al acestor producții este scăzut, mai ales din cauza solicitării intense a echipelor de filmare și a realizării în regim de „bandă rulantă”.
Amintind de anii de început ai genului, nu rareori chiar muzicienii cei mai apreciați apelează la tipul de videoclip descris anterior. Împrumutarea de elemente din filmările pentru muzică hip-hop este, în parte, meritul muzicianului Costi Ioniță, ce practică un stil hibrid în care intră caracteristici ale ambelor genuri. Mai problematice sunt videoclipurile în care se implică filmarea unor mașini în viteză, una decapotabilă fiind eventual destinată cântărețului – în rest, structura este foarte apropiată de cea a filmărilor cu dansatori.
Mai ales în ultimii ani, însă, se fac eforturi în direcția realizării de videoclipuri mai complexe, bazate pe un scenariu, conținând actori (unul fiind însuși cântărețul), elemente de figurație, cascadorie, costumații și scenografie (decoruri), uneori chiar efecte speciale. Se pot folosesc filtre de culoare (de exemplu, în videoclipul piesei „Am ajuns să plâng” de Nicolae Guță), viteză de redare accelerată („Fată cu păr inelat” de Costel Ciofu și Don Genove), efecte de transparență ce permit suprapunerea mai multor filmări (bluescreening) ș.a.m.d.
Cultura asociată muzicii de manele
Nume de scenă
Interpreții de manele își aleg pseudonime hiperbolizante, de exemplu Adrian Minune sau Sorin Copilul de Aur, sau nume prin care scot în evidență localitățile de origine, Gabi de la Oradea sau Adi de la Vâlcea. Nu întotdeauna interpreții de manele au pseudonime, uneori își folosesc numele real (parțial, cum ar fi: FlorinSalam, Nicolae Guță (Nicolae Linguraru), Vali Vijelie) sau complet, ca Mihai Priescu.
Vestimentație
În domeniul vestimentar, interpreții de manele preferă o îmbrăcăminte mulată, scumpă și ostentativă. Se poartă pantaloni și tricouri strâmte, pantofi cu vârf alungit șibijuterii scumpe, de mari dimensiuni (aurul este unul dintre materialele favorite în acest sens).[5]
Receptarea muzicii de manele. Promovare
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secţiuni este disputat. Vă rugăm consultaţi părerile exprimate în pagina de discuţii. Vă rugăm nu ştergeţi eticheta până la rezolvarea disputei În România, manelele sunt considerate de o parte a populației o formă de subcultură. O astfel de poziție este adoptată și de o parte a intelectualității din România.[6] Cu toate acestea, se estimează că majoritatea populației, între 80% și 90% ascultă manele cel puțin ocazional.[1] Un sondaj efectuat de CURS în colaborare cu „Centrul de Studii Media si Noi Tehnologii de Comunicare” pentru Consiliul Național al Audiovizualului a relevat faptul că 32,8% dintre elevii încluși în categoria de vârstă 11-14 ani și 21,9% dintre cei din categoria 15-18 ani au ca gen preferat de muzică manelele. [1]
Omul de afaceri Silviu Prigoană, fondatorul primului canal exclusiv informativ din România (Realitatea TV) a lansat în februarie 2005 Taraf TV, o televiziune specializată pe acest segment muzical. Canalul este distribuit prin majoritatea rețelelor de cablu din România, dar este disponibil și în pachetele unui număr mare de societăți de cablu din Republica Moldova.[7] În Serbia, canalul poate fi recepționat prin platforma DTH Digi TV în pachetul extra de canale în limba română.[8] Canalul are și un corespondent radiofonic, Taraf FM. Manelele sunt sau au fost promovate de mai multe posturi de televiziune printre care ProTV, OTV și Antena 1, unde maneliștii au fost invitați în diverse emisiuni de divertisment.
În ciuda succesului de care se bucură în multe grupuri sociale mici răspândite în toată România, manelele nu au fost acceptate spre a reprezenta țara în concursul european de muzică Eurovision.[9]
Promovarea cea mai semnificativă este facută de postul de televiziune Taraf TV specializat aproape exclusiv în difuzarea de videoclipuri ale interpreților de manele, după cum sugerează și programul postului de televiziune: „Printre emisiunile care vor fi difuzate pe Taraf TV se numară programe de muzică populară, dar și de manele”.[10] De asemenea, o promovare importantă se remarcă și din partea postului de televiziune OTV sau, în trecut, Pro TV. Fanii acestui gen de muzica au lansat o mulțime de posturi de radio pe internet ce transmit manele online.
La 1 iulie 2008 a început să emită un al doilea post TV muzical care difuzează manele și muzică de petrecere - [MyneleTv].[11]. Postul îl are printre acționari pe Costi Ioniță, unul dintre cei mai cunoscuți interpreți producători de manele.
Interpreți de manele
Vezi şi: Categorie:Interpreți de maneleMai jos sunt enumerați în ordine alfabetică interpreți (formații și cântăreți) reprezentativi pentru acest gen muzical.
- Adrian Minune (Adrian Copilul Minune, Adi de Vito)
- Adi de la Vâlcea (Adi din Vâlcea)
- Albatros
- A-tentat
- Azur
- Costel Ciofu
- Denisa
- Costi Ioniță
- Generic
- Nicolae Guță
- Jean de la Craiova (Jean de Niro)
- Laura Vass
- Liviu Puștiu
Surse
- Melin, Mela (2007). Despre manea, Editura Universul Românesc. ISBN 973-87805-3-8
- ^ a b c Dana Cobuz. „Bulionul de manele” publicat la 5 ianuarie 2006 în Jurnalul Național
- ^ Tinerii de 11-18 ani citesc puțin, se uită peste 3 ore pe zi la TV și ascultă manele, articol publicat în cotidianul „Adevărul”
- ^ a b Manega, Miron. „Cui îi e frică de manele?”, articol publicat în cotidianul „Jurnalul Național” (5 ianuarie 2006)
- ^ a b c d e Rădulescu, Speranța și Florin Iordan. Conferințele de la Șosea. Profesioniștii muzicilor orale: istorie, practici, stiluri, tendințe recente, prelegere susținută la Clubul Țăranului, Muzeul Țăranului Român (4 iunie 2009)
- ^ Portretul-robot al ascultătorului de manele
- ^ http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2005-02-25&art=1527
- ^ Consiliul Coordonator al Audiovizualului al Republicii Moldova - Reglementări
- ^ Digi TV Serbia
- ^ Manelele excluse de la Eurovision
- ^ Taraf TV
- ^ Mynele TV
Este interesant articolul si foarte cuprinzator dar as vrea sa aflu si parerea ta cu privire la acest gen de "muzica"... astept deci;)
RăspundețiȘtergereParerea mea este ca sunetele astea asa zise "manele" iau innebunit pe unii,dar nu pe mine.Crede-ma urasc maneaua in special tiganii deoarece nu ar trebuii sa existe si sa faca parte din tara noastra...Peace ;)
RăspundețiȘtergerePentru mine manelele sunt date dracu'!Le urasc:) eu ascult orice in afara de manele!:D
RăspundețiȘtergere