Am vrut să spun...

...că nu-mi place nimic din ce sunt astăzi. E adevărat că atunci când eram mic nu am avut gânduri de mărire. Nu mi-am dorit să ajung, să fiu sau să fac. Îmi era bine în pielea-mi, nu avem griji sau probleme. Singurele motive de îngrijorare apareau atunci când vremea dădea semne de tulburare, în rest, numai de bine.
Astăzi mă aflu în situaţia în care ocup postul altuia fiindcă diploma îmi sugerează o cu totul alta ocupaţie. Nu am satisfacţii pe masură aşteptărilor mele, aşteptari ce-au crescut foarte mult până spre sfârşitul anului trecut.
Nu mi-e deloc bine şi mă gândesc tot mai mult să pun în aplicare câteva soluţii ce le coc demult. E bine când ai ce pune-n practică, dar nu-i bine cand soluţiile tale vor afecta cu siguranţă pe cei dragi. Nehotărârea mă ţine aşa,  şi-n loc să acţionez, prefer să aştept trecerea timpului care după unii ar trata orice boală a sufletului. Sper totuşi să nu se adune în ani ci să-l măsor în maxim luni.
Altfel nu ştiu, iar negaţia mea nu are aceeaşi valoare ca-n şcoală, când profesorul mă nota în cifre. În realitatea exterioară pereţilor ce-au educat atâtea generaţii, reuşitele nu se mai notează cu cifre în catalog. Se exprimă în aprecierea celorlaţi şi-n satisfacţii personale date de lucrul bine făcut. Offf!